Cum se simte să devii fratele mai mare // deplasarea de la centrul universului către latura unui pentagon
Observ la Sasha
Observ cât de dureros este să afle și să accepte la un/acest moment dat că nu este centrul universului mamei lui, adică …al meu. Adică eu sunt cauza suferinței lui? Nu. Realitatea e că are un frate de 3 săptămâni care ocupă destul de mult din atenția mea și e firesc să fie așa.Observ durerea lui
Observ și îi recunosc suferința. Îi validez faptul că ea există și că are tot dreptul să apară. Este o etapă din evoluția lui și e ok să fie exact așa cum e. Cel mai des se manifestă prin acte de furie pe care nici el nu și le explică, alteori prin plâns, alteori prin agitație și maimuțăreli. Cauza este o pierdere. A pierdut o dinamică de relație ce nu va mai fi niciodată la fel ca înainte să aibă un frate cu aceeași mamă, în aceeași casă. Acum mama lui este mamă pentru 2, iar tatăl lui este și el tată full time pentru 2, și part time pentru 3.Cum se simte o astfel de schimbare la 3 ani jumate? Oare pot ști eu? Pot simți eu pentru el, sau ca el?
Evident pentru mine este că simte. Este într-un travaliu al pierderii pe care a suferit-o și este vizibil. Ce fac este că îl întreb ce simte și îi spun ce văd eu, îi confirm că văd și îi povestesc cum se vede din punctul meu de perspectivă. Nu încerc să schimb ce simte, nu pun etichete pe ce anume simte și mai ales nu decid eu cât de intens este ce simte.
Apoi îi spun că îl iubesc și că abia asta nu se schimbă. Și accept că nu e suficient pentru el și că în perioada de față orice ocazie se ivește, orice timp este disponibil, cel mai potrivit este să-i arăt că îl iubesc, pe limba lui.
Îi spun și când comportamentul lui nu e ok. Există limite în modul în care își poate manifesta furia. Nu are voie să-și facă rău lui sau altora. Râsul în hohote și jughineala, jocurile de rol cu lupte împreună cu tati sau fratele mai mare ajută. Ajută și plânsul, ajută și urlatul pe rockăreala iubită, ajută săritul și alergatul, ajută și dansul, ajută și exprimarea prin orice formă de artă.
Accept și că mă respinge. Mă bucur nespus când mă primește în proximitatea lui și dacă e loc de pupici și îmbrățișări e minunat, dacă nu, încercăm mai târziu. Ce observ în relația mea cu Sasha în mod particular e că merge și cu insistență când e vorba de afecțiune. Dacă sunt obosită și indisponibilă îi explic și asta. Îi explic din nou și că oboseala mea nu are legătură cu iubirea mea pentru el, care e mereu acolo, indiferent și orice-ar fi.
Fiecare început de zi pare o reluare de la momentul zero de suferință și că tot parcursul zilei precedente nu a avut prea mare efect de echilibrare emoțională sau de ameliorare a stării lui. De cele mai multe ori, dimineața iar mă ignoră, de la cel mai mic trigger iar e furios, caută iar să facă orice din agitație și în contră cu ce spunem că ar fi de făcut. Fac exerciții de memorie eu cu mine că doar pare că undeva acolo pic cu pic experiențele pozitive ale zilelor precedente nu se adună undeva și că doar pare că toată răbdarea și iubirea mea sunt degeaba. Îmi aduc aminte că am trecut la fel prin multe și diverse etape și că la un moment dat rezultatele se vor arăta. Fac exerciții de aducere aminte că rolul meu este să adaug la zile cu start dificil, finaluri de zi reușite, cu îmbrățișări și timp acordat.
La Sasha exprimarea stărilor se vede ușor în distanța fizică pe care o alege față de mine, de noi.
Se vede în gesturi și în postură, în tonusul muscular, în intonația vocii, în ochi și …în cum doarme și ce visează. Nonverbalul este generos și fără filtre la 3 ani jumate.Accept și că timpul nu pare a fi suficient pentru el. Timpul nu este ceva concret în percepția lui și atunci găsesc metode să-l ajut să îl perceapă atunci când îl petrecem împreună. Prin jocuri inventate sau cumpărate cu și despre timp (calendarul altfel e ultima achiziție), cu ceasul (cărți de joc cu cititul ceasului), prin ritualuri, cu multă comunicare, timpul nu mai scapă printre degete și nu-l mai lasă cu paharul gol.
Nu încerc să fac realitatea să pară mai roz. E adevărat că schimbarea există și oferă la tot pasul dovezi. Dacă bebelușul plânge, oprim jocul pe care nu știu exact în cât timp îl voi relua cu Sasha și mă duc la Aron. Îi confirm că așa este. Îi explic și că îl iubesc chiar dacă mă duc să-l hrănesc pe fratele lui. Sunt neutră și neafectată pe cât pot că asta e realitatea. Pentru mine e clar că realitatea este cea nouă și că iubirea e neschimbată pentru el. Și lucrez în dreptul meu acolo unde apar frici ale mele, vinovăție (sau alte câte?) astfel încât să perturb cât mai puțin această claritate din poziție neutră.
Obiectivul e să transmit claritatea mea fără să o tulbur cu milă pentru Sasha, cu păcăleli sau cu minciuni albe. Minciunile în relații sunt minciuni și nu au culori. Relația de încredere cu Sasha este consolidată de adevăr, chiar dacă nu e plăcut. În schimb sunt acolo pentru el, cu o vorbă bună și o îmbrățișare dacă are nevoie și dacă acceptă. Așa văd eu respectul.
Nu știu cum se simte etapa asta pentru Sasha. Dar ce știu?
Știu că dincolo de ea e o nouă configurație ce poate fi și ea armonioasă. Știu că the only way out is through și nu vreau să rămână nimic neprocesat. Vreau ca ce e de trăit să trăim și să transformăm ca să putem trăi pe deplin mai departe ce urmează. Știu că la capătul travaliului suferinței a ce am pierdut, trecem de la pătrat, așa cum am fost acum 3 săptămâni, la o nouă formă îmbogățită cu o latură, trecem la pentagon, așa cum suntem azi.
Azi, Aron Iona Vișan a împlinit 3 săptămâni. Cu bucurie, multe înainte!
